Despre pedigree

Problema pedigreelor a fost şi este discutată destul de amplu printre columbfili, deci prea multe noutăţi nici eu nu pot spune, totuşi ţin să vă prezint unele aspecte. Sunt păreri pro- şi contra, este bine cunoscut slogenul că pedigreul nu zboară. Au fost crescători renumiţi, care nu ţineau cont de pedigree, dar majoritatea celor mari totuşi ţin o evidenţă şi întocmesc pedigree.
Unii crescători care investesc bani enormi în columbofilie sunt totodată şi colecţionari de pedigree. Prima întrebare pe care o pun la cumpărarea unui porumbel este: Ce fel de pedigreu are?

Şi dacă are colorat totul este OK, preţul se saltă cu cel puţin 100 Euro, iar cele cu date mai puţin pompoase, dar adevărate poate că sunt mai ieftine.

Trebuie să recunosc că şi eu sunt printre acei crescători care pretinde să aibă un oarecare pedigreu poumbelul cumpărat. Nu-i bai nici dacă este scris cu mână, sau dacă se cunosc numai părinţii, dar să aibă.

După părerea mea un pedigreu ar trebui să conţină cel puţin trei generaţii de strămoşi a porumbelului în cauză. În afară de strămoşi nu strică dacă mai sânt şi referiri la eventuale rude mai importante a porumbelului (de ex. fraţi). Însă fără să se vadă rezultatele exemplarelor înscrise în acel act nu poate să ne spună prea multe, eventual pentru crescătorul porumbelului.

Fără să consider cea mai bună vi-l prezint un model de pedigreu folosit de mine.

Prima pagină, cu strămoși:

                                     

A doua pagină, cu rezultatele porumbelului și a strămoșilor:

În exemplul prezentat datele referitoare la rude colaterale, sau descendeţi ar trebui scris cu mâna, dar de obicei uit să mai coplectez.

Alții chiar neglijează actele de certificare a originii porumbeilor și chiar râd de cei care dau o importanță și acestui aspect. Într-adevăr când este vorba de un porumbel cu rezultate proeminente nu mai este așa de important pedigreul, cel mai important în sportul columbofil fiind palmaresul competițional. Însă chiar dacă sunt vândute și porumbeii cu rezultate, cumpărătorul tot pentru reproducție dorește să o cumpere și în această situație nu strică dacă ai anumite informații și despre strămoși.

Alta este situația când cumperi puii și marea majoritate a columbofililor la aceste achizții poate să recurgă, fiind considerabil mai ieftine decât porumbeii adulți cu rezultate. Trebuie să fi un columbofil cu tare multe încredere în sine ca să poți aprecia valoarea unui pui de porumbel. În această situație chiar nu ai nici un argument pe baza căruia faci achiziția decât pedigreul. Bineânțeles că și persoana crescătorului și mai ales rezultatele obținute cu porumbeii la concursuri, poate fi un motiv bine întemeiat, dar ținând cont că peste tot sunt și exemplare mai puțin valoroase, nu strică să poți vedea ce cumperi de fapt (măcar cât se pot vedea).

Un alt considerent mai puțin important la momentul cumpărării este, că poate la un moment dat nu mai avem nevoie de porumbelul respectiv și de obicei porumbeii cu acte de origine se vând mai ușor.

O altă problemă referitoare la pedigree este veritabilitatea, corectitudinea datelor pe care conține. Fără să dau nume, am auzit cazuri când crescători cu renume au întocmit pedigree cu date false, care au fost demascate ulterior de crescătorul original. Momentan de pe internet se pot culege date și întocmii pedigree pe care chiar și proprietarul original cu greu poate să infirme, dacă nu are o evidență bine pusă la punct.

Deci prin urmare un columbofil pretențios cere și pedigreul porumbelului introdus în crescătorie și ținând cont de falsurile tot mai numeroase este de dorit să aibă și semnătura proprietarului, sau și mai bine, dacă este scris de mână de către crescător. 

Determinarea caracterelor

Acest fenomen încerc să vă demonstrez prin două mecanisme cele mai simple: determinarea sexului şi determinarea culorii la porumbei.
Ţin să menţionez că pe lângă aceste mechanisme mai sunt numeroase alte ,,trucuri" mult mai complicate pe care nici eu nu le ştiu.

Cromosomii sunt de două feluri: cromosomi autosomali şi sex cromosomi .
Cei sexuali diferă de ceilalţi din punct de vedere a formei şi a mărimii. După cât ştiu eu nu deţin prea multe informaţii, dar ei sunt aceea care determină sexul viitorului produs.
Pe cât timp ceilalţi perechi de cromosomi au forme identice, cei care determină sexul au forme diferite, iar în funcţie de forma lui au fost denumite de oameni de ştiinţă cromosomi X şi cromosom Y la mamiferi , iar la păsări, peşti şi la fluturi X si 0 (sau Z şi W).
În cazul mamiferelor femelele deţin două cromosomi X (XX), ia masculii unu de X şi unu de Y (XZ).
La păsări este puţin mai altfel, masculul deţine XX iar femela XY.
Cu ocazia producerii celulelor sexuale vor apare celule cu un cromosom X, sau Y, iar cu ocazia fecundării şi refacerii numărului cromosomilor vor apare iarăşi femele (XX) şi masculi (XY).

Cum se întâmplă cu moştenirea culorilor? Relaţia între gene care determină culoarea la porumbei este de obicei dominanţă - recesivitate, sau intermediară.
Pe un cromosom se află gena unei singure culoare, dar fiindcă celulele corpului conţin cromosomii în pereche, este posibil ca un exemplar să posedă un cromosom care determină culoarea albă, iar celălalt culoarea neagră a porumbelului. În acest caz dacă intervine regula dominanţei-recesivităţii, se va manifesta numai culoarea dominantă ex. neagra. Dacă este vorba de mecanismul de moştenire intermediară atunci vom obţine o culoare intermediară între alb şi negru ex cenuşie.
În general la porumbeii voiajori mecanismul de determinare a culorpi este dominanţă-recesivitate.
Problema se complică cu apariţia diferitelor desene a penajului, iar la porumbei de ornament intervin şi alte mecanisme genetice mult mai complicate.
La voiajori ca să fie mai simplă hai să zicem că sunt două feluri de porumbei cea ce priveşte intensitatea culorii penajului: guţi, de culoare mai închise, spre negru şi de culoare mai deschise spre albastru (cenuşie). Relaţia dintre ele fiind gutul domină asupra culorii deschise.
Desenul penajului: solzat şi cu dungi. Relaţia între ele solzatul domină asupra celor cu dungi.
Practic aceste caractere apar obligatoriu deodată la un porumbel, deci vom avea solzaţi închişi, solzaţi guţi albaşrti.
Numai existenţa acestor două factori, vom avea patru fenotipuri (aspectul exterior, şi anume: albastru deschis, albastru închis, solzat deschis, solzat închis) diferite şi  trei genotipuri pentru desen (aspect a culorii din punctul de vedere a genelor şi anume: homozigoţi albaştri, homozigoţi solzaţi şi heterozigoţi albaştri - solzaţi) şi trei pentru intensitatea culorii.
Asemănător se întâmplă şi cu culoarea roşie a porumbelului voiajor, numai că de această dată gena care determină culoarea se găseşte pe cromosomul care determină şi sexul porumbelului (genă sexlincată). Deci cum femelele au un singur cromosom X pe care se găseşte gena culorii roşie, ei nu pot să transmită decât această culoare, masculii în schimb pot fii heterozigoţi la culoare, având două cromosomi XX. Culoarea roşie fiind dominantă toate exemplarele care conţin gena vor fi roşii. Deci o femelă roşie nu poate să aibă numai pui masculi roşii, în schimb ficele ei pot fi şi de alte culori în funcţie de culoarea masculului. Masculii roşii dacă sunt heterozigoţi pe culoarea roşie vor avea pui şi roşi şi guţi (albaştri sau albaştri-solzaţi). Cei care sunt homozigoţi pe culoarea roşie (mai rar se întâmplă) vor avea numai pui roşii. Intensitatea şi desenul culorii va fi determinat cum am explicat şi la culoarea normală (albastru şi gut).

Ţin să menţionez că acest mecanism este valabil aşa numai la culoarea roşie clasică şi numai la voiajori, la ornament intervin alte mecanisme.
Mai sunt şi alte aspecte care se moştenesc asemănător, cum ar fi culoarea ochilor, dar şi altele mai greu observabile.
În caretea lui Anker se explică puţin mai altfel, dar esenţa este aceaşi.
Nu am găsit o explicaţie referitor la penele albe în cazul poumbeilor tărcaţi şi cei cu pene albe în aripă.


Ştiu că aceste aspecte sunt mai puţin importante în cazul rezultatelor porumbeilor voiajori, dar totuşi sunt de părere că merită studiate, dacă nu de alta, atunci ca să nu fiţi păcăliţi de alţii, sau să vă daţi seama de eventualele pui bastarzi din propria crescătorie.

Influenţe genetice non-aditive

Sunt acele caractere care sunt influenţate preponderent de influenţa mediului asupra individului. Referitor la interacţiunile genetice curioase şi interesante - luând în calcul condiţiile de mediu identice în care se desfăşoară dezvoltarea exemplarelor în cauză se bazează pe mecanisme intergenice cum ar fi supradominanţa, diferitele forme a epistaziei, ect.
Aceste caractere sunt numite în genetică caractere non-aditive. Delimitarea exactă a caracterelor aditive de cele non-aditive este destul de grea, deoarece aceste caractere de multe ori se şi suprapun.
După observaţiile lui Anker putem vorbi de caractere non-aditive în cazul urmatoarelor insuşiri:

• vitalitatea
• încăpăţânarea
• fizicul individului
• irigarea cu sînge a ochiului şi a organismului în general
• capacitatea de menţinere a condiţiei fizice
• capacitate de recuperare a condiţiei fizice
• declanşarea formei (sportivă)
• menţinerea, rămânerea în formă (sportivă)
• slăbire condiţiei cu ocazia creşterii puilor

În cazul animalelor de rentă aceste caractere sunt mai bine definite. La porci de exemplu este considerat ca şi caractere aditive: lungimea corporală, grosimea slăninei ect. iar printre cele non aditive sunt inşirate: rezistenţa, fertilitatea, prolificitatea ect.
Conform tezelor geneticii actuale, caracterele aditive sunt considerate cele care stabilesc valoarea genetică a unui animal.
Caracterele non-aditive care se moştenesc pot fi prevăzute foarte greu, în transmiterea lor jucând la un rol deosebit norocul.
Cele aditive în transmiterea lor urmăresc legile Mendeliene, deci sunt destul de uşor calculabile, previzibile. Insuşirile urmaşilor vor reprezenta în general media caracterelor părinţilor. Folosind la încrucişare de exemplu un mascul a cărui calitatea musculaturii considerăm că este 100% şi o femelă la care aceiaşi caracter cotăm la 50%, în cazul urmaşilor ne putem aştepta la valoarea de 75% în ceea ce priveşte calitatea musculaturi. Dacă în continuare facem acelaşi tip de încrucişări, urmaşii vor moşteni caracterul musculaturi a porumbelului mai bun într-un procent de 87,5%.
Aceste caractere bineânţeles nu sunt precis măsurabile, iar printre urmaşi vor fi şi sub şi peste media prevăzută, dar majoritatea se vor situa în preajma acestei valori.
Deşi caracterele aditive se moştenesc aparent asemănător mecanismului relaţiilor intergenice intermediare, în realitate de această dată este vorba de un alt proces decât în cazul caracterelor cantitative, unde în urma segregării caraterelor în generaţia a doua vor apare homozigoţi şi heterozigoţi, după formula 25%-25%-50%. În cazul caracterelor aditive nu mai apare segregarea, deci media caracterelor va fi relativ constantă între valorile părinţilor.

Genetica cantitative, influenţa genelor cu acţiune aditive

Până acum au fost descrise mai mult transmiterea anumitor caractere calitative, cum ar fi culoarea porumeilor de exemplu.
Pentru noi mult mai importante sunt transmiterea caracterelor cantitative. Referitor la animale domestice s-au făcut numeroase cercetări în acestă direcţie şi s-au şi creat linii mult prea specializate, dar în cazul porumbeilor voiajori deocamdată mai sunt prea multe lacune în acest domeniu (şi sper să mai rămână încă multă vreme).
Ereditatea caracterelor cantitative depinde de acţiunea unui mare număr de gene, deci sunt caractere poligenice. Poate conlucra un număr deosebit de mare de gene, în general de la 10 la 100 în cazul animalelor de fermă, dar cerinţele referitoare la un porumbel voiajor fiind mult mai complexe, cred că aici intervin un număr şi mai mare de gene. Luând în considerare de exemplu numai legile Mendeliene şi recombinarea acestor perechi imense de gene, care practic poate fi redus la numărul de 31 de perchi de cromosomi, dar şi aşa vom obţine un număr imens de posibilităţi.
Deci, de fapt ca şi toate legile a geneticii, urmărirea şi cercetarea caraterelor cantitative se poate face numai în cazurl efectivelor mari, de ordinul miilor de exemplare. Aceste lucruri ar presupune o evidenţă minuţioasă condusă în baze de date bine puse la punct şi nişte cunoştinţe de matematică destul de întemeiate.

În cartea lui Anker caracterele cantitative sunt împărţite în două mari grupe:

1. Caractere care se moştenesc pe baza genelor aditive
2. Caractere la care mecanismul ereditar se moşteneşte non-aditiv

În cazul caraterelor aditive este vorba de însuşiri determinate de un număr foarte mare de gene alele. Caracterele aditive se exteriorizează ca valoarea intermediară (media matematică) a acţiunii acestor gene. În acest caz fiecare genă participă la formarea caracterelor urmaşilor. Totuşi în genetica nu mereu sunt valabile regurile matematicii, sau mai bine zis nu se pot rezuma iteracţiunile genetice la acest nivel, deci nu mereu 1+1=2.
Caracterele care se moştenesc pe baza genelor aditive sunt într-o măsură mai mică influenţate de condiţiile de mediu. Nu sunt influenţate negativ de consangvinizare, dar prin hibridizarea nu se manifestă prea pronunţat efectul heterosisului.
După observaţiile lui Anker este vorba de următoarele caractere:

• este transmisă genetic într-o măsură mai mică: capacitatea ficatului de a acumula glicogen şi capacitatea musculaturii de a folosi glicogenul.
• mai accentuat sunt transmise caracterele aditive: dimensiunile pupilei, elementele figurate ale sângelui, viteza ect.
• caractere aditive transmise cel mai pronunţat sunt: inteligenţa, dorinţa de se întoarce acasă, caracterul ,,wringler" (de a nu se supune), dargostea faţă de cuib, precocitatea sau maturizarea mai târzie, predispoziţia pentru diferite categorii de concursuri, caracterele fibrelor musculare, cantitatea hemoglobinei din sânge, mecanismele endocrine a organismului.

Aceste caracterizări referitoare la porumbeii voiajori a fost făcut prima dată de Anker. De asemenea şi cataloghizarea a diferitelor însuşiri ca fiind aditive, sau non-aditive la porumbeii voiajori a fost făcut de prima dată de el. Fiind primul în domeniu, consideră că este expusă de a greşi, dar până în prezent nu am văzut nici o lucrare care să pună sub îndoială aceste observaţii.
Cele referitoare la aceste caractere ereditare, aditive şi non aditive, fiind miezul cărţii Rebusul zburător, vă recomand să citiţi şi de acolo, deoarece eu am prezentat aici într-un mod foarte sumar.

Ereditatea schimbătoare

Este vorba de caractere determinate genetic, care se schimbă de a lungul vieţii.
Nici acest fenomen, după părerea mea, nu are o importanţă deosebită în creştera porumbeilor voiajori, deci nici cu asta nu doresc să mă ocup mai pe larg.
Anker  exemplifică fenomenul cu porumbei, sau oameni, care în tinereţe seamănă cu tata iar cu trecerea timpului începe să apare tot mai multe însuşiri caracteristice mamei. Din domeniul columbofiliei prezintă un exemplu în care o linie de porumbei bazată pe porumbei de origine Symons în tinereţe aveau musculatură mai puţin apreciabilă, dar cu trecerea timpului, la 11 ani musculatura lor a devenit de calitate foarte bună.
Eu însă caut să vă exemplific din domeniul nostru cu cazul familiilor de porumbei voiajori, care ca şi pui dau rezultate proeminente la concursuri, însă ca şi adulţi se pierd de la concursuri mai scurte, deşi în mod logic ar trebui să reziste.
Dacă mă gândesc mai bine, poate nici nu este aşa de neânsemnată această ereditate schimbătoare!

Interacţiuni între gene nealele

Sunt probleme mai complicate şi de importanţă mai redusă în creşterea porumbeilor voiajori, de aceea nu am să mă ocup prea mult de aceste probleme, cum nu a făcut de fapt nici Anker Alfonz.
Fenotipul este modul de exteriorizare a unui genotip în condiţii de mediu specifice. Precum şi mediul exterior tot aşa şi genele nealele au influenţă între ele. De exemplu o genă, care defineşte sinteza unei enzime, prin mecanismul de acţiune a enzimei respective exercită acţiunea asupra mai multor insuşiri, determinate de alte gene.
Funcţionarea incorectă a acestor interacţiuni se datorează în general apariţiei genelor mutante, cu acţiune insuficientă, sau chiar nulă, ducând la apariţia diferitelor boli genetice.
Sunt mai multe tipuri, reguli, de acţiuni intergenice între gene nealele cum ar fi: interacţiunea de epistazie, interacţiunea complementară, pleiotropia, dar în continuare am să mă refer numai la epistazie.

Interacţiunea de epistazie: este interacţiunea dintre două gene nealele dintre care una, denumită epistatică, suprimă, sau maschează efectul celeilalte, denumită hipostatică.
Tradus în limbă columbofilă: este vorba de fenomenul  transmiterii culorii roşie la porumbel. Gena care răspunde de apariţia culorii roşie se găseşte pe cromosomul  X (sexcromosom) şi este dominantă asupra celorlalţi culori, a cărui genă se găseşte pe un alt cromosom. Deci degeaba este porumbelul dominant pe culoarea albastră, dacă pe cromosomul X se găseşte gena culorii roşie porumbelul va fi de culoare roşie.

În funcţie de natura genei epistatice se cunosc trei forme de epistazie:

1. Epistazie de dominanţă: are loc în cazul când o genă dominantă A este epistatică asupra unei gene nealele, fie ea B sau b. Este cazul prezentat mai înainte referitor la culoarea roşie, exemplu puţin complicat însă de faptul că gena epistatică se află pe cromosomul X.
2. Epistazia de recesivitate: este vorba de cazul în care un genotip homozigot recesiv la locusul aa, inhibă manifestarea unei gene nealele B sau b. Exemplu nu ştiu să vă ofer din experienţa columbofilă, dar probabil ar fi posibil în cazul porumbeilor de ornament, la care eu nu mă pricep.
3. Epistazia de dominanţă şi recesivitate: când o alelă dominantă la un locus epistatic A, produce acelaşi efect fenotipic ca şi genotipul homozigot recesiv de la locusul hipostatic bb.

Aceste interacţiuni aparent modifică legile Mendeliene, (referitoare la procentul de 25%-25%-50%, sau 1-1-2) dar în realitate genotipic legea rămâne valabilă, numai exteriorizarea fenotipului este modificată în mod diferit de felul celui trei tipuri de epistazie.

Interacţiuni genice între gene alele

După cum am amintit la dansul cromosomilor, fiecare genă în celulele somatice se află în pereche: una moştenită de la mamă, cealaltă de la tată.
Aceste perechi de gene se numesc gene alele, deci este aceea pereche de gene care definesc aceaşi însuşire a organismului, de exemplu culoarea penajului.
În cazul în care ambele exemplare din perechea de cromosomi conţin o genă (gene alele), care determină aceaşi insuşire, avem de a face cu un exemplar homozigot pe această însuşire. De exemplu ambii cromosomi conţin gena culorii albe a penajului.
Când pe un cromosom, din pereche una conţine o altă genă decât celălalt pentru acelaş însuşire vorbim de exemplar heterozigot pentru însuşirea respectivă. Un cromosom conţine gena penajului alb, iar celălalt a culorii negre.
Între aceste gene alele sunt stabilite diferite relaţii. În continuare am să vă prezint foarte sumar principalele interacţiuni între genele alele.

Dominanţă şi recesivitate: deci o însuşire domină pe celălalt. Deci, nu permite exteriorizarea celui dominat.
Întorcându-ne la exemplul de mai înainte: culoarea neagră fiind dominantă asupra celui alb, porumbei heterozigoţi (care conţin pe un cromosom gena culorii negre, iar pe celălalt alb) vor avea culoare neagră, deci fenotipic vor fi neare. De asemenea şi exemplarele homozigote negre vor avea culoare neagră.
Numai exemplarele homozigote pe culoarea albă vor fi albi.
Deci genotipul homozigot dominant (AA) şi cel heterozigot (Aa) prezintă acelaşi fenotip.
În urma încrucişării a doi exemplare heterozigote (monohibridare) raportul de segregare între însuşiri va fi 3:1. Deci în cazul nostru trei negri şi un alb, iar genotipic un homozigot negru, un homozigot alb şi doi heterozigoţi. Conform legilor Mendeliene şi prezentat matematic apare: 25% homozigoţi dominanţi, 25% homozigoţi recesivi, 50% heterozigoţi.

Codominanţă sau lipsa de dominanţă, sau ereditatea intermediară: cele două alele ale unui locus prezintă aceeaşi ,,capacitate" de exteriorizare. În acest fel la heterozigoţi se manifestă ambele alele, apărând un fenotip nou, de obicei intermediar fenotipurilor homozigote. Ca urmare fiecare genotip se va recunoaşte uşor prin fenotip.

Supradominanţă: este tocmai fenomenul căutat de noi prin hibridizare. Se caracterizează prin faptul că expresia fenotipică a heterozigotului este superioară ambelor genotipuri homozigote. Este vorba de fapt de fenomenul heterozis, care se manifestă la exemplarele obţinute în urma hibridizării. Acest fenomen este larg folosit în zootehnie modernă în creşterea animalelor de fermă, dar şi la porumbei.

Alelele letale, sau genele letale: sunt de fapt gene bolnave, de obicei recesive, care cauzează moartea exemplarelor homozigote la aceste însuşiri. Sunt de două tipuri: una care nu se recunoaşte fenotipic la exemplarele heterozigote, iar celălalt care şi în cazul exemplarelor heterozigote se manifestă, neproducând însă modificări de ordin letal.

Alele multiple: prin însăşi definiţia genelor alele, rezultă că un organism poate să aibă cel mult două alele la un locus. Există însă posibilitate ca prin mutaţie o alelă să poate fi transformată în trei, sau mai multe forme alternative, fiecare formă exteriorizând prin fenotip diferit. În aceste cazuri într-o populaţie, vor putea fi identificate mai multe alele la acel locus. Un exemplu pentru acest fenomen este grupele de sânge la oameni, dar şi culorile diferite la porumbei.

Genotip, fenotip

Noţiunea de genotip se referă la totalitatea genelor pe care le deţine o fiinţă vie. Deci, poate fi definit drept structura genetică a unui individ, aşa cum a moştenit-o aceasta de la părinţii săi.

Fenotipul reprezintă modul de exteriorizare a genotipului, ca rezultat al interacţiunilor intergenice, şi relaţiile ereditate-mediu.

Dansul cromosomilor

Nu exclud că cele descrise de mine în continuare să conţină inexactităţi, sau lucruri depăşite deja, ştiinţa ne stând pe loc de când am invăţat eu genetica.
Materialul genetic, deci cel care determină caracterele ereditare a organismelor se găseşte în nucleul celular, organizat în cromosomi. Cromosomii sunt de fapt nişte macromolecule de ADN. Are structură dublu spriralată destul de complicată, deci cred că ar fi inutilă şi prea plictisitoare detalierea lor.
Fiecare specie are un număr bine determinat (caracteristic speciei) de perechi de cromosomi. Numarul cromosomilor pe celula de porumbel este 62 (31 de perechi cromosomiale), plus încă câţiva microcromosomi, caracteristic păsărilor. Este foarte important de reţinut faptul că sunt perechi, deoarece în acest fapt se află toată exlicaţia de bază a geneticii mendeliene, deci esenţa naturii eredităţii.
Celulele normale (somatice) a organismului conţin cromosomi formaţi în perechi, deci doi din fiecare cromosomi. Aceşti cormosomi nu sunt identici, ca şi ,,conţinut", una provine de la tata, iar celălalt de la mama. Când se înmulţesc aceste celule (de ex. în urma creşterii), prin diviziune, rezultă alte celule tot cu cromosomi în pereche.
Cu ocazia gametogenezei (formării spermatozoizilor, sau a ouălor), aceşti perechi de cromosomi se despart şi în gameţi rezultaţi vor fi numai câte un singur cromosom din fiecare pereche, unul moştenit de la tata, sau mama, distribuţia fiind întâmplătoare, teoretic cc. 50% fiind de origine paternă şi 50% maternă. Practic însă se pot întâmpla repartiţii foarte diversificate.
Cu ocazia fecundării perechile de cromosomi se refac şi organismul nou rezultat va poseda iarăşi fiecare cromosomi în două exemplare.
Acest proces de separare, şi refacerea perechilor de cromosomi se numeşte DANSUL CROMOSOMILOR.
Acest fenomen, relativ simplu, dar în realitate deosebit de complicat, şi repetat totuşi cu exactitate extraordinară, asigură diversitatea infinită şi asemănările uimitoare între indivizii vieţuitoarelor.

Formarea perechilor

Cu sosirea lunii februarie ne apropiem tot mai mult de sfârşitul sezonului mort al columbofiliei. Termenul de sezon mort este oarecum greşit, fiindcă după cum aţi văzut (cei care citesc mai regulat blogul) şi în această perioadă zilnic am făcut ceva la porumbei. Totuşi trebuie să recunosc că nu pentru această perioadă mă ocup cu ei.

Mulţi crescători deja în februarie încep reproducţia. Şi unele variante a văduviei presupune împerecherea timpurie. În anii trecuţi s-a întâmplat ca şi eu am împerecheat matca încă din luna februarie, dar neavând decât 3-4 perechi la această categorie nu a avut prea mare rost. Momentan am mai bine de 15 perechi, deci ar merita, dar totuşi, cred că nu am să fac perechile (la reproducători) mai devreme de 20 februarie.

S-a întâmplat de multe ori că cei care au cumpărat pui de la mine, m-au rugat să-i ajut la formarea perechilor. Am considerat ca o recunoştinţă faţă de mine solicitarea, am şi ajutat, dar nu cu încredere, fiindcă nu aşa este metoda mea de formare a perechilor.

În continuare am să mă refer la perechile de la care doresc să las pui pentru mine.

Încă din toamnă, în zilele mai liniştite fac planuri de împerecheri pe hârtie, deci teoretic, care însă pe parcurs se schimbă, chiar destul de substanţial. Porumbeii se schimbă din punct de vedere morfologic de la un an la altul, de aceea tineretul lăsat pentru reproducţie poate primăvara nu mai este aşa cum m-am gândit eu toamna că va fi, deci se impune schimbarea. Din cele spuse până acum deja cred că s-a înţeles că la potrivirea perechilor iau în calcul şi conformaţia porumbeilor. Mai mult sunt anumite impresii, pe care nu o pot defini, care mă ghidează. Deci se poate că doi porumbei se potrivesc ca şi origine, ca şi mărime, dar totuşi au ceva în ei, care mă face să nu-i pun împreună. Sunt convins că fiecare crescător are aceste intuiţii, în schimb unii au presimţiri mai viabile. Eu nu mă consider unul prea priceput în această privinţă, totuşi urmăresc intuiţia, pentru că aşa îmi place.

Deci prima este intuiţia, după acea urmează originea partenerilor. Caut să fie rude cât mai îndepărtate, de preferat să nu fie înrudiţi deloc. Totuşi merge de exemplu un unchi cu verişoara, sau invers, dacă de altfel se potrivesc bine şi nu sunt consangvini pe aceaşi linie. Din asemenea perechi am obţinut de multe ori pui valoroşi atât la concursuri, cât şi la reprodcuţie.

Iată o asemenea pereche (277762/2008 x Hu23 67489/2003) din anul  2009, care vor fi împreună şi în 2011.

Nu sunt convins nici de corectitudinea împerecherii unui prumbel dintr-o linie de viteză cu una de maraton, pentru a ameliora reciproc. Ştiu că aceste împerecheri sunt indicate de specialişti prestigioşi (am avut şi eu porumbei foarte buni din asemenea perechi), dar am citit şi păreri contrarii bazate pe argumentaţii logice, care merită să fie ascultate. De exemplu nici în ameliorarea cabalinelor nu se încrucişează rasele grele (ardenezi) cu rase uşoare (arabe) pentru a obţine cursieri de excepţii. Din asemenea împerecheri ar ieşii exemplare mediocre la solicitări de muncă şi exemplare mult prea slabe pentru a fi folosite la sport.

Din aceste considerente nici nu introduc în ultima  vreme porumbei de viteză în crescătorie.

Prima dată alcătuiesc mereu perechea cea mai bună, deci nominalizez masculul (sau femela) cel mai bun (după părerea mea), apoi caut pentru ea / el pereche, care de obicei este cel mai bun din sexul opus şi tot aşa mai departe cu următoarea perche, bineânţeles respectâd dezideratele amintite mai înainte.

Caut să evit porumbeii cu aceeaşi greşeli, ex. prea mari, sau prea mici. Dacă se poate evit să fie ambii cu ochi albi, sau galbeni, celelalte culori merg împreună. Ştiu că acest lucru nu are nici o raţiune, dar de la perechi cu culoarea ochiului deosebite sper pui cu ochii mai frumos colorate, care dacă nu este avantajos, dar nici dezavantajos, atunci de ce să nu aleg varianta mai frumoasă. Nu îmi plac porumbei tărcaţi şi nici cu aripă prea albă, de aceea caut să evit perechile, care probabil vor avea prea multe din aceste variante.

Nici doi porumbei prea sălbatici, fricoşi, sau blânzi nu recomand să fie puse în pereche.

Am un mascul care a avut mai mulţi nepoţi cu moţi. Cu toate că are descendenţi direcţi buni, caut să evit consangvinizarea pe linia lui. Porumbeii cu aspect diferit de aspectul general a stolului sunt mai predispuşi la atacul răpitorilor.

În mare astea sunt ideile şi în această ordine pe care urmăresc la formarea perechilor. De acea nu am încredere în împerecheri făcute fără să văd şi să prind poumbelul.

Cum duc mai departe linia

Tehnologia de creştere a păsărilor, (dar şi a porcilor, iepurilor ect.) lucrează cu mai multe rase crescute separat. Ei au ferme de bunici, de părinţi şi ferme de producţie, cu hibrizii. Au sute de mii de exemplare crescute aşa.
Şi eu m-am gândit tot la aşa ceva. Bineînţeles nu ca şi număr, dar principiul ar fi acelaşi. După cum v-am arătat mai înainte, nu vreau să fac ceva ne mai întâlnit în istorie, ba chiar şi în columbifilie este cunoscută metoda.
Însă înainte de a ajunge prea departe, ţin să precizez anumite noţiuni de biologie, (fără să încep cu procariote) evitând să complicăm prea mult lucrurile.
Ce este specia, ce este rasa şi cu ce lucrăm noi columbofilii voiajorişti.
Specia: în cazul nostru porumbelul de casă. Rasa: porumbelul voiajor. Noi ne preocupăm cu anumite familii de porumbei voiajori. Deci nu este o rasă Jansen, sau Aarden, astea sunt numai familii. În cadrul familiilor sunt liniile.
Deci şi eu aş dori să am cel puţin două, sau trei linii (nu rase) de porumbei voiajori distincte pe care le hibridizez între ele şi cu puii aşa obţinuţi să concurez. Ca să simplific şi mai mult lucrurile am să-l numesc liniile întâlnite la mine familii (ex. familia Campionului), fără să am pretinţi să mă compar cu Janseni, sau alte famili de porumbei celebre.
În zootehnie se folosesc mai multe hibridizări cum ar fi bihibridare, trihibridare ect. în funcţie de numărul raselor folosite. Cred că şi în columbofile ar da rezultate polihibridările, dar ar necesita efective mult mai mari, care deja depăşesc numărul cu care un columbofil amator poate lucra şi nu în ultimul rând se distra în mod eficient.
Deci eu cred că mai mult de 2, maximum 3 linii (dar mai bine 2) ar fi ideal să creştem cât se poate de separat.
De a lungul anilor mai intră inevitabil în crescătorie şi alţi porumbei noi pe care trebuie să-i încercăm. Dacă avem o linie constantă in care avem încredere, relativ repede ne putem da seama, dacă achiziţia nouă este bună. Împerechând porumbelul nou cu linia cunoscută şi dacă cel târziu la vârsta de doi ani (dacă mai ajung la doi ani) hibrizii aşa obţinuţi nu sunt la fel de buni, sau mai buni decât descendenţii liniei cunoscute, putem elimina porumbelul nou.
Neavând o linie de încredere cunoscută, această încercare nu o putem face cu siguranţă numai în foarte mulţi ani. Bineînţeles că certitudine 100% nu putem avea nici cum am amintit mai înainte, dar vom fi mai aproape de realitate.
Deci practic prima linie, a familiei Campionului, caut să-l duc mai departe cât se poate de curat, cu consangvinizări repetate, dar de acum mai moderate. După aprecierea mea se combină destul de bine atât cu Hu23 67489/2003 cât şi cu Hu07 34300/2000, dar mai puţin bine cu linia de la Ledán, şi în viitor mai încerc să fac cobinaţii în această direcţie.
Cealaltă linie ar fi Hu23 67489/2003, care am costatat că se potriveşte cu linia porumbeilor lui Ledán, deci o combin mai mult cu ei, iar descendenţii consangvini din această linie îi împerechez cu consangvinii din linia Campionului.
Primele încercări deja am făcut-o, v-am şi prezentat unul dintre ei, rezultatele se par promiţătoare, dar mai trebuie să treacă încă şi proba maratonului, după care pot pronunţa verdictul.
În ce măsură voi reuşi, sau nu timpul ne va arăta.

Hibridizare

Mai înainte în agricultură, apoi şi în zootehnie s-a folosit metoda hibridizării cu scopul de a exploata fenomenul heterozisului. Este vorba de fapt de contrariul consangvinizării.
Este cel mai des folosit şi  de către crescătorii de porumbei pentru obţinerea produşilor cu viabilitate crescută, apte pentru concursuri grei.
Şi în experienţa mea porumbeii cu rezultate cele mai proeminente erau hibrizii. Şi în continuare tot porumbeii hibrizi doresc să-i promovez pentru concursuri.
Valoarea lor la reproducţie s-ar putea să fie mai variabilă, printre descendenţii lor vor fi probabil şi exemplare foarte bune, dar şi mai puţin bune în proporţie egale. Cel puţin în cazul meu vor fi destinate concursurilor, eventual la sfârşitul carierei vor fi trecute la reproducţie.
Dintre porumbeii mei foarte buni reproducători, care însă nu era consangvin, amintesc de 126657/93 un solzat, de talie mare, destul de bătăuş, cu ochi albi, bun şi la concursuri. Era puiul acelui porumbel care se întorsese primul de la prima adevărată încercare în 1992 de la Oradea, cu o femelă de la Kotymány Imre de origine Jansen x Desmeth Symons. El singur a fost bun dintre fraţi. A fost tatăl masculiului 034137/99, de care am amint că era cel mai bun porumbel al carierei mele, dar şi fratele lui 034138/99 a fost aproape la fel de bun.

Ca să se poate compara un exemlpar consangvin, din incest (prima fotografie) cu un hibrid (al doilea fotografie) vi-le prezint două exemplare din pozele de mai jos.

Cel consangvin este mai mare cu patru zile ca hibridul, ambele au foste crescute singur în acelaşi compartiment.

Diferenţa este destul de semnificativă în favoarea hibridului, cu toate că el este cel care a fost crescut iniţial mai slab. De obicei cu timpul diferenţa va dispare, însă la bătrâneţe, consangvinii iarăşi vor fi defavorizaţi, înbătrânind mai repede.

Consangvinizare

Au trecut 25 de ani de când am terminat facultatea şi genetica fiind una dintre ştiinţele cel mai mult dezvoltate  în ultimii ani, probabil unele lucruri învăţate de atunci sunt cu mult depăşite. De acea nu pretind că cea ce scriu acum este corect.
Nu doresc să vă dau definiţii, ar fi plictisitor, cu atât mai mult că ştim cu toţii despre ce este vorba.
În funcţie de gradul de înrudirii a partenerilor putem vorbi de consangvinizare moderată, sau consangvinizare stânsă numit şi incest în cazul când este vorba de împerecherea rudelor de gradul întâi.
În general consangvinizarea este folosită cu scopul de a fixa anumite caractere favorabile pentru noi. În cazul conangvinizării creşte numărul exempolarelor homozigote la anumite însuşiri. Consangvinizarea nu duce mereu la uniformizarea efectivului, ba din contră creşte numărul porumbeilor care diferă fenotipic. Tot odată însă în general va apare şi o scădere a vitalităţii descendenţilor consangvini, iar în unele cazuri poate să apare chiar şi boli ereditare. Cu cât consangvinizarea este mai strânsă, în general cu atât este mai scăzut vitalitatea produşilor, iar incidenţa bolilor genetice este mai mare.
Totuşi scăderea vitalităţii nu este mereu la fel de pronunţată, iar bolile ereditare apar numai în cazul în care ambii părinţi sunt purtătoare a genei responsabilă pentru acela boală, iar produsul va fi homozigot la gena bolnavă. Am citit undeva că specia umană are cc. 500 de asemenea boli ereditare, iar teoretic fiecare om este purtătoare a cel puţin cinci asemenea defecte.
Majoritatea acestori boli sunt determinate de gene recesive, deci apar numai în cazuri când ambele cromosomi conţin acea genă bolnavă. Normal că cu cât partenerii sunt mai înrudiţi, cu atât mai mare este şi şansa să se întâlnească doi asemenea cromosomi (homozigoţi).
Probabil ca şi în cazul animalelor iniţial se găseau cam tot atâtea gene bolnave. Însă cred eu (nu sunt sigur, nu am citit nicăieri) că odată cu selecţia artificială a mai scăzut şi incidenţa acestor defecte, indivizii a cărui descendenţi erau bolnavi nefiind folosite la reproducţie in mod normal. Creşterea porumbeilor voiajori necesitând exemplare cât mai sănătoase, această selecţie este şi mai pronunţată.
De acea cred că practicarea consangvinizării şi chiar a împerecherii incestuoase nu sunt aşa de dăunătoare ca şi la oameni. Din experienţe proprii vă pot spune că nici în urma incestului repetat nu am avut porumbei cu malformaţii majore.
Puii obţinuţi din incest erau de obicei mai mici ca mărime comparativ cu părinţii, parcă erau mai gingaşe, iar longevitatea lor era aproape la jumătatea părinţilor. De ex. Campionul murise la vârsta de 14 ani (dacă aveam mai multă grijă de el mai trăia poate şi acum), fratele lui mai trăieşte şi acum are 18 ani şi are pui din 2010. Din trei pui a lui din incest din anul 1998 au murit deja două. Am mai avut încă două femele obţinute din incest repetat din 2001, care ambele s-au pierit deja, iar în anul 2009, cel care mai aveam a făcut numai un singur ou. Faţă de Gdanskista care era din hibridizare din 1996, şi care de asemenea a avut ultimul ou fecund tot în 2009 şi mai trăieşte şi acum, diferenţa este evidentă.
O boală ereditară întâlnită de mine a apărut la nişte pui consangvini mai moderat în anii 1990. Din patru pui trei erau orbi. Proveneau dintr-o familie bună, dar mai mult la concursuri scurte, deci s-au pierdut de a lungul anilor. Cu zece ani mai târziu am primit de la cineva un pui consangvin din această familie, însă despărţită de mai multe generaţii de porumbei mai înainte amintiţi, care şi el a fost orb. Prin urmare defecte ereditare sunt şi persistă în populaţie timp îndelungat, iar consangvinizarea poate să fie o metodă de depistare a lor.
Deci oare merită consangvinizarea? În mod sigur DA. Aproape toate reproducătoarele consangvine avute erau buni reproducătoari, mai bune ca părinţii lor. Însă trebuie socotit şi cu longevitatea scăzută şi mai ales cu longevitatea reproductivă şi mai scăzută.
Mergând mai departe cu speculaţiile ajung la concluzia că, este mai de dorit consangvinizarea reproducătorilor buni între ele, sau cu urmaşii lor, decât unui bun cursier. De ce? Cursier bun = genotip + efectul mediului. Bun reproducător = genotip şi atât.
Ca să mă mai şi contrazic singur vă invit să studiaţi pedigreul masculului 034124/99 şi veţi observa că este destul de consangvin şi cu vitalitate crescută.

Tatăl lui 051179/97 de asemenea provine din semifraţi şi nu pot să zic nimic rău de vitalitatea lui.

Femela 036138/2000 tot consangvină este, din semifraţi, şi este bună la reproducţie şi acum.

Cursier bun, reproducător bun

În anii 1986-87-88 am  făcut stagiatura în judeţul Bacău. În acea perioadă nu am avut posibilitate de a ţine porumbei, dar nu am încetat să fiu columbofil nici o clipă.
Acolo l-am cunoscut pe Moise Gheorghiţă, poreclit Mox, un om la fel de infectat cu virusul columbofiliei ca şi mine. El zicea la porumbei voiajori folosite la concursuri cursieri, iar de atunci aşa zic şi eu.
Deci, care porumbel este bun cursier? Care se clasează cât mai des şi cât mai în faţă, dintr-un număr cât mai mare de concurenţi, la o anumită categorie de concursuri, în cazul meu fondul şi maratonul. Cred că pe un porumbel îl putem considera că este bun şi dacă reuşeşte să obţină norme în Campionatul Naţional, sau măcar de câteva ori reuşeşte să se claseze în prima 5%.
Mai complicată este problema cu calificarea reproducătorilor, cel puţin pentru mine. De ex. despre un porumbel reproducător cărui s-au pierdut descendenţii mai putem spune că este bun? Eu cred că da, dacă înainte de a se pierde au reuşit să realizeze baremuri calificativului porumbelului bun. Cu cât mai multe sunt asemenea exemplare cu atât este mai bun reproducătorul, iar dacă are mai multe combinaţii cu descendenţi valoroşi confirmarea calităţii este cu atât mai concludentă.