Columbofilii

Mai în urmă cu cel putin cc. 30 de ani am citit un articol în revista POSTAGALAMB SPORT despre columbofili in general.
Era un articol destul de interesant, sincer, scris de un columbofil, care nu căuta să se laude ci să-i descrie corect, aşa cum sunt, suntem noi columbofilii. Nu am de gând să reiau ceea ce am citit acolo, cu atât mai mult că nici nu mai am revista respectivă, caut în schimb să fac o caracterizare proprie, inspirată din acel articol. Probabil că nu toate însuşirile vor fi pe placul columbofililor, dar făcând şi eu parte din acel grup, cred că pot să-mi permit acest lucru. Fiind o caracterizare în general despre columbofili, în mod sigur vor fi şi reprezentanţi al acestui grup, la care  nu sunt valabile aceste proprietăţi.
Încă înainte de a mă apuca de treabă, caut să-mi cer scuze de la cei care consideră că nu se potrivesc lor aceste însuşiri şi eventual le găsesc jignitoare.

Deci în primul rând după părerea mea sunt două grupuri de columbofili voiajorişti, căci despre ei va fi vorba:

• cei care cresc porumbeii mai mult din dragoste faţă de animale.
• cei care consideră prioritară concursurile columbofile şi cresc porumbei în special pentru a avea cu ce să participe la concursuri.

Cei din prima grupă sunt iubitorii de animale înnăscuţi, care încă din copilărie au avut porumbei, sau alt animal de companie. De obicei nu au numai porumbei, mai ţin şi câini, pisici, poate au şi acvariu, iar pe lângă porumbei voiajori mai au şi alte rase de porumbei.
Nu pun un accent prea mare la concursuri, deşi de multe ori participă la concursuri. Nu fac antrenamente private, nu sunt dispuşi să meargă la îmbarcări la sute de km. Nu aşteaptă nerăbdător întoarcerea lor, eventual pe primii, apoi văd de alte treburi. De multe ori nici pe cei pierduţi nu-i obsearvă, decât la următoarea îmbarcare. Chiar dacă se uită la clasamente, nu reprezintă pentru ei o lectură prea îndelungată, dar nici de literatură de specilitate columbofilă nu se abuzează. Participă la toate categoriile de concursuri, dar la fonduri şi maratoane trimit numai câţiva porumbei.
Nu fac o selecţie prea riguroasă, dar nici într-un caz nu tai, sau vând nici un porumbel cu scop de selecţie. Sunt tentaţi să ţină efective mari, de peste 200-300 de porumbei.
Se ocupă de sănătatea porumbeilor, caută să-i alimenteze cât mai bine, dar nu tind spre perfecţiune, nu fac eforturi deosebite pentru a avea porumbei în stare perfectă pentru concursuri. Iubesc porumbeii, dar nici originea lor nu îi interesează mai detaliat. De multe ori nu cunosc nici părinţii unui porumbel. Nu pun un accent prea mare nici la împerecherea porumbeilor de la matcă.
Ca şi membrii a societăţii poate să fie din oarecare ramură, fără să fi avut un trecut mai deosebit.
Sub influenţa diferitelor factori se poate întâmpla ca să treacă în cealaltă categorie, dar nu rămân decât un timp limitat.
Deci practic sunt oameni normali, numai că au şi porumbei.

Cei din a doua categorie seamănă într-un fel cu columbofilii din grupa descrisă mai înainte. De obicei şi ei au avut în tinereţe fel de fel de animale, dar cu timpul încet - încet au renunţat la celelalte şi au rămas cu porumbei voiajori şi cu eventual unu sau doi câini. Mulţi dintre ei au ţinut mai înainte câini, sau alte animale tot cu interese sportive.
Nu mai ţin alţi porumbei, decât voiajori şi sunt dispuşi să-i sacrifice şi pe aceştia la altarul sportului columbofil.
Aplică o selecţie riguroasă, mai ales pe criterii sportive şi caută să-i elimene cu orice preţi porumbeii, pe care-i consideră că nu îndeplinesc cerinţele lor.
Sunt foarte exigenţi atât cu mâncarea cât şi cu sănătatea porumbeilor, ţin o evidenţă riguroasă despre tot ce înseamnă columbofilie. Planifică din timp şi apoi replanifică împerecherile, încercând să realizeze combinaţii cât mai bune. Rar se întâmplă să aibă peste 100 de porumbei.
Sund dispuşi la orice pentru a angaja porumbeii în concursuri, distanţa, sau cheltuielile nereprezentând un obstacol real. Aşteaptă întoarcerea din concurs cu nerăbdare de la primul până ultimul porumbel. Cea mai aşteptată lectură din sezonul de vară sunt clasamentele concursuriilor, dar nici literatura de specialitate nu este neglijată.
De obicei sunt specializaţi pe o anumită categorie de concursuri, de care rămân fideli multă vreme, însă nu am auzit cazuri ca un fondist să devină vitezist, sau demifondist, dar invers se întâmplă destul de des, deci caută dezvoltarea.
Din aceste categroii devin campionii naţionali, dar se mulţumesc şi cu rezultate mai modeste. Apreciază concursurile grei şi îşi amintesc mulţi ani de rezultatele excepţionale de la asemenea concursuri.
Apreciază şi nu-şi vând pentru nici un preţ porumbeii campioni, dar nici nu cumpără prea uşor. Cu toate că nu ar da pentru nimic în lume câte un porumbel apreciat, trimite cu uşurinţă la concursuri şi nu regretă ani de zile dacă se pierd. În schimb intră în ,,depresie" dacă se pierde de acasă.
Nu caută poziţii sociale, care ar împiedica practicarea columbofiliei. Am auzit şi cazuri când cineva s-a mutat într-o anumite regiune de dragul columbofiliei.
Ca şi antecedente în viaţă, majoritatea au cochetat cu vre-o ramură de sport, însă fără să fi avut rezultate care să-i mulţumească ambiţiile. Deci într-un fel sunt oameni frustraţi din acest punct de vedere.
Sunt oameni ambiţioşi, dar predispuşi la depresie. Mulţi dintre ei sunt predispuşi şi la alte pasiuni nu mereu sănătoase. Sunt tentaţi chiar să-şi neglijeze familia de dragul columbofiliei, dar nici într-un caz nu acceptă alt program, decât concursurile pe perioada competiţională.
Au un simţ al dreptăţii oarecum aparte, neacceptând nici o abatere de la regulile jocului. Dacă ar trebui să renunţe la concursuri, nu ar mai ţine porumbei.
De obicei au prieteni mai puţini şi majoritatea lor sunt de asemenea columbofili din această a doua grupă.
Deci practic sunt şi ei oameni normali, dar puţin mai altfel normali ca cei obişnuiţi.

Bineânţeles că nu se pot trage o linie de demarcaţie strictă între aceste două tipuri de columbofili, fiind mulţi cu diferite grade intermediare de infecţie cu virusul columbofiliei.