Normele olimpice

Visul oricărui sportiv este să ajungă la olimpiadă.
Nouă columbofililor, ne place să ne mândrim de hobiul nostru ca un fel de sport, practicat cu porumbei voiajori, unde crescătorul joacă rolul antrenorului. În oarecare măsură contravine acestei mândri faptul, că organizaţia columbofilă cea mai mare (FCPR) din România este subordonată Ministerului Agriculturii şi degeaba au reuşit unii să adere la Ministerul Sporturilor, alţii susţin că locul nostru este mai de grabă, printre amelioratori de animale, decât printre sportivi.
Olimpiada, deşi nu cunosc definiţia exactă, ştiu că este competiţia supremă a sportivilor amatori. Din această cauză, până nu prea de mult, profesioniştii din anumite ramuri sportive nu aveau acces la aceste competiţii.
 Aşa am explicat şi faptul că normele olimpice la porumbei nu sunt prea exigente, în realitate sunt rezultate mult mai spectaculoase.
Totuşi, după părerea mea şi la acest capitol, ca de fapt şi cu ocazia olimpiadelor umane, ar trebui să ţină pasul cu dezvoltare. În sporturile umane mereu sunt cucerite noi recorduri, care totuşi nu sunt (cel puţin pentru spectatori) salturi excepţionale, unele sunt datorate numai posibilităţilor tehnice de măsurare a timpului.
La fel şi în sportul columbofil se produc an de an rezultate mai bune, majoritatea mult mai spectaculoase ca în sporturile umane. Aşa am ajuns într-o situaţie care ar necesita rezultate mai exigente de la porumbei, care doresc să reprezinte ţara de origine la această competiţie supremă.
Momentan toate normele olimpice sunt mult prea uşoare, parctic 40-45% dintre porumbei ar fi capabili să indeplinească aceste criterii. La fel şi în sportul uman sunt cereri, dar mult mai exigente, numai foarte puţini sportivi reuşesc să îndeplinească. Bineânţeles că nu toţi porumbeii care au norma olimpică, palmares de doi ani, au acces în olimpiadă, dar practic îndeplinesc criteriul.
Nu doresc să mă ocup cu categoriile mai scurte, 100-400, 300-600, şi nici chiar de fond cu toate că şi la aceste nivele ar fi loc de îmbunătăţiri, dar faptul că la categoria de maraton se pot folosi şi concursurile de 700 de km, găsesc ceva revoltător faţă de adevăratele maratonişti.
Este posibil, ca pentru ţările cu sport columbofil mai puţin dezvoltat, sau cu condiţii climaterice, sau geografice mai deosebite şi aceste distanţe sunt extrem de mari, dar nu am auzit pe nici un crescător maratonist din Belgia, Olanda, sau Germania să se laude cu asemenea performanţe josnice pentru această categorie rege a columbofiliei.
Nu cunosc normele cerute de campionatele naţionale a acestor ţări, dar sunt sigur, că nu se mulţumesc cu aceste distanţe minime dorite de unii şi de la noi.
Ce se urmăreşte de fapt cu aceste zboruri scurte pentru categoria maraton?
Poate vor să creeze condiţii şi pentru ţări cu columbofilie mai puţin performantă, ca să ajungă la olimpiade şi să prindă poftă pentru columbofilie.
Totuşi mă tem că adevăratul scop este să scadă distanţa pentru a fi accesibilă şi pentru demifondişti, reuşind să facă vânzări şi mai mari în viitor.
Oricare ar fi adevăratul scop, sunt sigur că nu serveşte dezvoltarea columbofiliei!

În încheiere ţin să menţionez că oricât de uşoare sunt aceste norme olimpice la oricare categorie, eu încă nu am reuşit să ajung nici pe departe în apropierea şansei de a fi prezent la olimpiadă, deci nu ştiu cât de convingător sună această critică decrisă de mine. Totuşi sunt de părere că dacă dorim să ne aliniem în rândul ţărilor cu columbofilie dezvoltată, nu avem voie să ne mulţumim cu minimul necesar la nici o categorie.